Tratamentul fracturilor de umăr

Datorită localizării lamei umărului, persoanele care susțin o fractură scapulară ar trebui, de asemenea, evaluate pentru leziunile toracice asociate. Fractură — Dislocări O fractură — dislocare apare când există atât un os rupt, cât și o dislocare a articulației.

Cel mai obișnuit tip de dislocări de fracturi are loc cu dislocări ale umărului, cu un prejudiciu asociat mingii mingii și socului numit leziune Hill-Sachs. Alte tipuri de fracturi pot apărea cu dislocări ale umărului, incluzând fracturile umerusului proximal deplasate și fracturile ganglionare.

Tema obișnuită cu toate aceste leziuni este că instabilitatea umărului poate apărea dacă fractura se vindecă într-o poziție slabă.

Ortopedie și traumatologie la SANADOR

Tratamentul fracturilor de umăr Orice persoană suspectată de rănirea oaselor în jurul articulației umărului trebuie evaluată de un medic. Semnele fracturilor umărului pot include: Slăbirea în jurul umărului poate călători în jos pe braț în timp Umflarea umărului și brațului Durerea cu mișcări simple ale umărului Deformarea articulației Dacă aveți aceste simptome, va fi probabil obținut pentru a determina tipul și severitatea vătămării.

Ligatura în opt, numită "ligatura lui Hi­p­po­kra­tes", este utilizată şi în prezent pentru imobilizarea pro­vi­zo­rie a fracturilor de maxilare.

În Roma antică Cornelius Celsus sec.

Ortopedie și traumatologie

I în cartea "De Re Medica" a descris reducerea fracturilor de ma­xi­lare. Claudius Galenus sec. II a introdus fronda mentonieră. Pă­rin­tele chirur­giei Ambroise Pare — a descris metode de imobilizare a fracturilor de maxilare.

În lucrarea "Le chir­ur­gien dentiste ou traite des dents" P. Fauchard a examinat fracturile de maxilare. Cele mai mari progrese în traumatologia dento-maxillo-facială s-au realizat după Primul şi al Doilea Răz­boi Mondial " citat din G. Timoşca, C. Chirurgie buco-ma­xillo-facială. Chişinău,p. El a propus câteva va­rian­te de atele dentare din sârmă de aluminiu, cu ajutorul cărora erau trataţi majoritatea pacienţilor cu fracturi de maxilare.

Cum iți redobândești mobilitatea piciorului. Tratamente moderne de recuperare

Aceste atele şi-au păstrat importanţa până în prezent şi în diferite variante continuă să fie utilizate de către medici. La alegerea metodelor de imobilizare este necesar de a lua în con­siderare caracterul liniei de fractură, relaţiile ei cu arcada den­tară, starea şi numărul rădăcinilor dinţilor din linia de fractură.

În pre­zent fracturile de mandibulă, de cele mai dese ori, sunt tra­ta­te con­servativ, prin diferite dispozitive şi aparate confecţionate de medic sau în laborator, dispozitive prefabricate, care se pot adapta [4,8,10,11,22]. De menţionat că nici una din tratamentul fracturilor de umăr de tratament ortopedic nu corespunde cerinţelor şi principiilor contemporane de tratament al frac­tu­rilor de mandibulă, întrucât au un şir de dezavantaje [5,6,21,27,30]: Ø prin aceste metode nu obţinem o repoziţie precisă a frag­men­telor şi menţinerea lor în poziţia corectă, mai ales la loca­li­za­rea fracturilor posterior de arcadele dentare sau la pacienţii eden­taţi; Ø există unele forme clinice de fracturi de mandibulă, mai ales eden­tate sau în zonele lipsite de dinţi: unghiul, ramul as­cen­dent în care dispozitivele de imobilizare bimaxilară nu dau re­zul­ta­te­le dorite sau nici măcar nu sunt aplicabile ca sisteme unice de imo­bilizare; Ø pentru consolidarea fragmentelor este necesară o imo­bi­li­za­re in­termaxilară îndelungată, ce fixează mandibula în ocluzie cen­tri­că.

Oclu­zia centrică nu este poziţia de repaus fiziologic şi, men­ţi­nu­tă un timp îndelungat, conduce la creşterea pasivă a tensiunii în muşchii masticatori şi la modificări în ATM, în aparatul dento-maxilar, extruzii şi intruzii, deplasări dentare; Ø în unele situaţii critice imobilizarea intermaxilară trebuie în­lă­tu­rată favorizând deplasările repetate la politraumatizaţi care necesită anestezie generală sau nu este posibil de instalat la pa­cien­ţii cu secreţii bronşice abundente sau cu reflexe de vomă, la pa­cien­ţii cu traumatisme aso­ciate craniocerebrale, la pericol artroza nodulara asfixie, la transportarea pa­cien­ţi­lor, uneori la copii şi vârstnici ; Ø suprimarea la nevoie a sistemului de imobilizare este ane­vo­ioasă.

Apare pericolul de asfixie.

De aceea acestor pacienţi li se re­comandă să poarte cu ei foarfece de sârmă, pentru înlăturarea de urgenţă a blocajului intermaxilar rigid; Ø în cazul pacienţilor cu afecţiuni respiratorii cronice sau acu­te, concomitente traumatismului, imobilizarea bimaxilară va fi suportată cu greu; Ø creează dificultăţi respiratorii pacienţilor care muncesc fi­zic, de aceea ei nu-şi pot relua activitatea în perioada blocajului; Ø dispozitivele de imobilizare bimaxilară conduc la mo­di­fi­că­ri de fonaţie, producând discomfort pacienţilor cu activităţi socio-eco­nomice; Ø la unii pacienţi se determină un sindrom de malnutriţie, ceea ce se răsfrânge şi asupra duratei procesului de vindecare; Ø creează probleme de întreţinere a igienei orale şi halenă atât pentru pacienţi, cât şi pentru anturaj.

Ø imobilizarea intermaxilară este contraindicată unor pa­cien­ţi.

Please wait while your request is being verified...

În acest grup intră pacienţii care suferă de epilepsie cu accese periodice, pa­cien­ţii cu dereglări ale funcţiei locomotorii şi psihice, pacienţii de­pen­denţi de alcool şi droguri, pacienţii cu status general somatic compromis, de asemenea cei cu dereglarea funcţiei de mas­­ticaţie anchiloza ATM, con­tractura musculară, constricţia ţesu­turilor moi. Şirul lung al succeselor metodelor ortopedice de imobilizare a frac­turilor de mandibulă şi verificarea în timp a eficienţei lor face ca acestea să nu fie neglijate.

Simplitatea, riscul diminuat intrao­pe­ra­tor şi pos­to­pe­rator, precum şi costul mai redus pledează în fa­voa­rea lor. Metodele în cauză nu au nevoie de un personal cu ca­li­fi­care specializată. Totuşi, fără în­doială, în prezent metodele chirur­gi­cale de tratament al fracturilor de man­dibulă sunt apreciate şi uti­li­zate mai pe larg.

Aceasta se datorează avan­tajelor determinate de re­­du­ce­rea deschisă a fragmentelor, de pro­gre­sul important, pe care l-au făcut cercetările din ultimii ani în acest do­me­niu.

Toate acestea contribuie la faptul că metodele chirurgicale să devină mai ra­pide, mai sigure, mai accesibile şi mai economice. Cu toate ava­n­­tajele fiecăreia dintre ele, în practica curentă apar multe si­tua­ţii în care com­binarea metodelor ortopedice cu cele chirurgicale devine obli­ga­to­rie pentru rezolvarea corespunzătoare a cazului.

Scopul tra­ta­men­tu­lui contemporan al pacienţilor cu fracturi de mandibulă constă în res­ta­bi­lirea integrităţii anatomice corecte, cu preluarea precoce a funcţiilor şi afec­tarea minimă a sferei psiho-emoţionale. Guţan sunt efectuate şi actua­lmente prin acces exooral.

Prin acces exooral nu întâmpinăm di­fi-cul­tăţi la realizarea ma­no-pe­relor chirurgicale, având un câmp operator sufi­cient şi bine vizibil. Accesul exooral are şi un şir de dezavantaje: Ø provoacă un traumatism exagerat al ţesuturilor moi în tim­pul in­ci­ziei, decolării şi scheletării fragmentelor, care pe fondul trau­matismului me­canic suportat deprimă şi mai mult starea ge­ne­ra­lă şi locală a pa­cien­tu­lui.

Se dereglează microcirculaţia în zona fo­carului de fractură, cau­zând hipoxia ţesuturilor. Aceasta din urmă are drept consecinţă par­cur­gerea osteogenezei pe cale en­hon­drală, când calusul osos trece printr-o eta­pă netipică pentru man­di­bu­lă — etapa de cartilaj.

Deci, are loc o întâr­ziere a formării cal­u­su­lui osos angiogen; Ø măreşte perioada de vindecare; Ø sporeşte probabilitatea complicaţiilor; Ø este posibilă traumatizarea formaţiunilor anatomice impor­tan­te ex: r. VIIa.

Fracturi de mandibulă, diagnostic și tratament

Aceasta din urmă are o repercusiune negativă asu­pra sferei psiho-emoţionale a pacienţilor; Ø operaţie repetată, mai greu de realizat, comparativ cu acce­sul en­do­oral uneori este necesară înlăturarea dispozitivelor de fi­xa­re a frag­mentelor. Modificarea formei, cu maximul de aplatizare la nivelul unirii treimii medii cu treimea laterală, explică predominanţa fracturilor la acest nivel.

Aceste fracturi pot fi cauzate fie de un mecanism direct, fie de unul indirect şi se pot produce fie pe os patologic, afectat de boli metabolice, metastazefie pe os sănătos. Cel mai adesea acestea sunt determinate de traumatisme indirecte, prin căderea pe partea laterală a umărului sau pe cotul flectat. De asemenea, au fost prezenți, printre altele, Zita Blackburn secretar onorificDorothy Davison trezorier onorific și David Tompsett, procuror asistent la Royal College of Surgeons of Englandcare a fost ales președinte.

La următoarea ședință din iulies-a convenit ca cei care participaseră la prima ședință să devină membri fondatori ai asociației. A participat activ la comitetul de membru al clubului și la activitățile caritabile.

Fractura de col femural, clasificare

Cu toate acestea, înclubul a fuzionat cu mișcarea de voluntari Soroptimist și a permis ca membrii săi să cadă. În aniilocuia pe strada 24 Goldney din Clifton și, împreună cu Hey Groves, era membră a clubului de golf Bristol și Clifton.

A câștigat o serie de medalii la cluburi la competițiile lunare, în afara unui handicap îmbunătățit de Nu s-a căsătorit niciodată; nouă la sută din toți bărbații britanici cu vârsta sub patruzeci și cinci de ani au murit în timpul primului război mondial. În timp ce multe femei au rămas necăsătorite din cauza lipsei bărbaților disponibili, unele femei în această perioadă au rămas singure din alegere sau din necesități financiare.

Rezumat scurt

Mai mult, cariere precum medicina, se deschideau femeilor, dar numai dacă rămâneau necăsătorite. Pillers a murit la aceeași casă de bătrâni la 2 decembrie Marrian era medic calificat, fost cercetător la Memorial Sloan Kettering Cancer Center și, până la pensionare, director de studii medicale la Girton CollegeCambridge. Opera de artă a lui Pillers, inclusiv desene cu cerneală și ilustrații color ale chirurgiei ortopedice, a fost expusă la conferința Asociației Britanice de Ortopedie din ÎnMarrian a donat aproximativ douăzeci și cinci de ilustrații ale lui Pillers către arhivele Royal College of Surgeons of England.

În februarieGordon Bannister, profesor de chirurgie ortopedică la Universitatea din Bristol, a prezentat alte șaptezeci și cinci de ilustrații la aceleași arhive. La 11 martiea prezentat această cercetare Colegiului Regal al Medicilor din Edinburghca parte a unei serii de seminarii organizate de Edinburgh History of Medicine Group.